Portugalia – pe repede înainte

Cu avionul am plecat la ora 03.40 , ora Portugaliei… asa ca foarte obositi de drum si cu o zi plina in fata, am incercat sa ma culc…

… cand deodata… o stewardesa blonda sadea, ne spune sa inchidem storul de la hublou. Ma intreb de ce? Odata cu valul asta de comenzi care mai de care mai …. curioase, vine si un damf de salam prajit… ceva ce pare a fi micul dejun. Cumplit miros. Deschid, pe furis storul de la hublou (intre noi fie vorba as fi deschis de tot avionul din cauza mirosului). Sunt curios ce e afara. De ce trebuie sa opturam gemurile? …

sincer, ma indoiesc ca e vreunu’ afara, la 10.000 m, care ar putea bali pe geam, la micul, nostru, dejun.

Oricum eu am zis „pass” la acest intemezzo culinar atat de matinal. Astept pranzul de la ora 06.00 sau mai bine cina de la 08.00 … AM.

Hai ca e bine. Nu mai am aer… asta e altceva. Am urcat pieptis un munte, e drept, pe scari. Asta are avantajul ca degeaba ai roti la valiza… ele iti refuza ajutorul. O fata ne-a indrumat foarte … direct spre locul unde aveam sa fim cazati. „Ah, pe strada aia stau si eu !” … cand am ajuns sus, pe, aproape, varful uneia din cele sapte coline ale Lisabonei, mi-era clar de ce tipa aia arata asa bine, dar nu stiam de ce nu mai am eu aer… sunt tentat sa cred ca era, defapt, din cauza altitudinii…. si nu a scarilor si valizei.

Strazile sunt inguste, casele inalte si colorate. Ori din cauza placilor de ceramica, ori a florilor de la geam, ori … a rufelor intinse la uscat. Multe din ele nu au mai fost zugravite, insa, de prin anii ’70-’80, cu cateva exceptii, desigur.

Am sa va descriu o fatada. Trei-patru etaje, cu balcoane de fier, ferestre inalte si, interesant, la parter trei, patru usi… fiecare cu adresa / numarul ei. Se pare ca adresa a fost mai greu de impartit decat cladirea. Nu-i deranjeaza sa-si atarne rufele la geam. Nu stiu de ce, dar nu ma deranjeaza. Portughezii nu sunt prea galagiosi, au niste patiserie foarte buna… Ploua !

… deja uzi, am urcat intr-un tramvai din ’40, care inca merge. E foarte bun pe dealurile alea si vezi destul de multe contra unui pret relativ mic. Am mancat peste si niste antreuri foarte bune, intr-un local mic, fara turisti deloc. Am intalnit un pictor… de serie, e drept, dar cu mana foarte buna. Il batea vantul pe o terasa, vindea prea ieftin, si … picta.

Si astia par a fi … „strategic” si cu forta, bagati in uniune. Cotizeaza si primesc … ce mai ramane. Chiar mi s-a parut ca am ajuns la capatul … celalalt al unui pod inalt. Pe de o parte Romania, pe de alta… Portugalia.

Dupa ce stam cam o ora inghesuiti la bar, langa niste frantuzoaice ce trageau amandoua de un carnat flambat, am reusit sa ne asezam la o masa cu o familie de americani si cele doua cu carnat cu tot. Suntem intr-un club de fado. Tasco do Chico… voi reveni la asta. O sa reconsider, de acum inainte, calculul de mese, locuri si spatiu de servire… in amenajarile de localuri. Nu credeam ca la masuta aia incap ca lumea …doi insi, nicidecum sase.

S-a cantat asa cum ne-am asteptat si …ceva peste. O lume diferita de europa de la televizor. Foarte calda, cu vocea tremuranda, cu acorduri de chitara si varste mari ce ingana si ele aceleasi cuvinte de dragoste…

Lumina stinsa, cu inimile catre fadisti… se fac prezentarile. Tata si fiu canta la chitara si chitara spanilola, un tip de 65 de ani spune ceva in portugheza.  E normal, pentru cei cativa turisiti nici eu nu as schimba modul de adresare. Foarte bine fac ! O tipa de la masa… treduce rapid: „silance!”. Si asta pentru chinezii care s-au asezat pe niste scaune ce nu le erau rezevate, fara sa clipeasca. Iata, zic, niste turisti adevarati, li se cuvine tot, pentru ca detin, deja, tot. Niste mojici mai prost crescuti chiar decat nemtii. Ma gandesc ca o sa se faca chitari si fado … tot in China.

..da-i incolo, incepe!

… am dormit, sau am murit ? Nu stiu exact. Ce e limpede e ca sub noi era un club de muzica… proasta (asta daca chiar vreau sa ii spun „muzica”), intre acest local si dormitorul nostru e doar o foaie de hartie sau…un amplificator. E clar ca am dat-o in gard cu apartamentul asta… dar am dormit dus.

Am luat niste Pasteis do Paco, niste bunatati cu crema de vanilie. Hmm !

Castelele / cetatile au doua calitati: una ar fi ca erau puse in pozitii strategice, pe inaltimi… de aceea ele serveau bine scopului ales… cei ajunsi acolo erau vlaguiti de orice putere si usor de oparit cu niste apa fiarta. Al doilea ar fi, cred, cel legat de partea estetica. Erau, desigur locuite de niste capitani si ostile lor… ce ne mai spune asta ? Ca ne mai impresioneaza doar vechimea acestor cazarmi, ca in zilele noastre nimeni nu vrea sa mearga la … o cazarma in Deveselu … sa ce?

Vechimea ! Da, vechimea acestor cetati. Secretul este acesta: au fost construite pe un deal si… au ramas acolo. Nu s-au foit toata ziua in sus si-n jos, asa fara treaba.

Coborand de acolo, am vazut un colt numai bun pentru … anumite nevoi. Doar ca l-au vazut si altii. Asa ca au pus un paravan, o apa curgatoare si un semn: „Urinal”… stradute pitoresti, magazine de antichitati … scumpe, etc. Aceleasi pietre pe jos puse parca pentru vesnica chinuiala a plimbaretilor. In Lisabona e bine sa porti incaltari cu talpa groasa. Parca pietrele alea-s puse ieri si nu le-a lustruit nimeni pana sa ajungi tu.

Luam un tramvai pana in partea cealalta a orasului sa vedem un turn si o manastire. Pe faleza, insa, … un monument colosal inchinat marilor navigatori portughezi. Langa … trei amarati de peruani care suflau din toata inima in niste naiuri, aducand osanale, soldatilor, calugarilor, cavalerilor, sabiilor si pumnalelor care … le-au deschis calea spre progresul de tip… european. Cantati, fratilor ! Cantati.

Nu am mai rezistat si m-am dus si mi-am luat niste papuci cu talpa mai ca lumea. Produsi in Portugalia, sunt de foarte buna calitate si ieftini.

Seara, la 11.00 am mancat la un restaurant super aglomerat. Se vede treaba ca daca mergi putin mai tarziu, pana si restaurantele mai expuse erau, la oara aia, ocupate numai de localnici. Am mancat doar aperitvele, care par aduse din partea casei, dar nu e asa… si am baut vinul casei foarte bun. Am baut insa din partea lor ginjinha, un digestiv de visine.

Ne-am tarat cu greu spre casa noastra din deal. Cei cu clubul isi vedeau de aceeasi muzica proasta, doar ca noi aveam fado. Am pus cd-ul cumparat cu o zi inainte si am cazut ca lemnele.

Este a treia zi. Nu ne-am trezit nicidecum atat de repede pe cat ne-am dorit. Am plecat spre Sintra. Trebuie doar vazut si admirat… atat. Castele ca in povesti, printi, gradini fabuloase, cascade, grote, fantani, alei nesfarsite si locuri tainice… pline de turisti. Foarte frumos ! Atat doar ca sunt renovate cu mult timp in urma. Am pictat castelul unui rege, el insusi pictor.

Am luat un autobuz spre Cascais. Nu stiu cum se face ca pe toate doamnele pe care le intreb si eu ceva… ma iau in ras. Imi da doua optiuni. Sa ajungem la destinatie, via Cabo de Roca,… Capatul pamantului, cel mai vestic punct al europei. Pentru ca era tarziu, am zis sa luam cealalta optiune. Si asa am facut, doar ca asta, desi nu mergea nicidecum mai drept. Ba dimpotriva. Ne-a plimbat prin toate satele cu putinta, prin toate garile si autogarile. A oprit cu brutalitate si mergea cu viteza pe toate soselutele alea pline de curbe de parca eram intr-un imens parc de distractii… ma rog, poate distractia soferului…

… m-a intrerupt chelnerul. O farfurie imensa cu fish kebab… cred ca acest cuvant, „kebab” , e mai raspandit in lume decat au reusit vreodata sa se imprastie navigatorii lui Da Gama. Am mancat ceva super bun. Mai multe feluri de pesti, creveti si calamar, asezonati cu ardei si ceapa. inainte de servire i-a stropit cu un mujdei mai usor. Se mananca cu cartofi fierti si nu se imparte nici macar cu juriul unui concurs de gatit.

Bem ce mai ramas din carafa cu vin si ne uitam la farul din Cascais si la Castelul unui conte… care nu e acasa.

O zi mai … moale. Oceanario. Museu de Fado. Aici ne-am dus asa … ca sa mai ascultam niste muzica. Plin de figuri celebre ale fado-ului. Plin de Mariza… imi dau seama ca noi am avut pur si simplu noroc sa incepem in felul asta cu fado. Niste discuri cu Mariza si Misia … a, si Cesara Evora. Am fost apoi la concertele lor din Bucuresti si Brasov. Odata ce-ti intra astea in cap, e greu sa te mai sminteasca cineva. Ma gandesc la cei ce nu au avut acest noroc si au nimerit intr-un bar „de fado” agatati de pe strada de un tip , care le spune intr-o engleza fluenta… ca barul lui nu are nimic de-a face cu turismul… Uau ! Chiar asa? … ma rog, intra. Cat de rau poate fi ? si acolo, daca lipsa de noroc nu-i lasa nici aici, apuca sa comande ceva… de minim 12 euro si abia apoi apare …ea, „fadista”. Imi cer iertare pentru lipsa de respect de care dau dovada, dar trebuie sa-mi recuperez cumva, si eu, cei 12 euro… Zic, apare ea… o femeie care a adunat varstele toturor celor din restaurant, uitand sa le mai imparta pentru a face media de varsta. Incepe… na… hai ca e prima melodie, poate ca isi intra mai greu in voce. Chelnerul desface sticla de vin si incep iar. Nepotii ei canta la chitara si chitara portugheza. fiecare are cate 75-85 de ani, dar nu se descurca rau. Ea, insa e vraiste. Canta fals, urat si mult. Beau paharul de vin pana la fund si mai imi pun unul. Repriza nu dureaza, desigur, mult. Doamna respectiva vine la noi incercand sa ne vanda un cd… asta e prea de tot. Da-l incolo de vin. Hai !

Ne intorceam, greu, pe un deal. Cald si aglomeratie. E sambata si toti au iesit pe strada. Cozi la magazinele de inghetata, muzicieni si statui vii la tot locul. Balamuc. La un colt o tipa ne da un pliant ce prezenta un spectacol de Cine… Teatro de Fado. Fotografii insotite de muzica. A durat o ora si a fost cumva…

… mie mi-au dat lacrimile. La inceput ma gandeam ca ce bine ar fi fost sa stiu ceva portugheza, ca sa pot intelege… Trebuie sa vezi asa ceva si sa-ti dai seama ca … intelegi fiecare cuvant. Niste artisti, in toata puterea cuvantului, asta fac. Impart tot ! Nu tin nimic pentru ei. O fac in asa fel incat orice suflet, de pe orice meridian, sa vibreze odata cu al lui.

Si apoi, va rog… cat de greu e sa intelegi „frumosa”,”dor”,  si …”suriso”.

Ne-a placut atat de mult incat am hotarat sa ne schimbam planurile de a pleca din Lisabona mai repede. De ce? Mai e un astfel de spectacol si luni seara si vrem sa mai mergem.

Dimineata, o luam spre Obidos. metrou si autocar. E mai usor si mai rapid decat am crezut. Si e un loc care merita vazut, asa… o zi. E o bijuterie. Santorini, in Grecia, mi-a mai placut asa. Un sat intreg inchesuit intr-o cetate. Am ajuns devreme pentru ca ceasul a sunat dupa… ora Romaniei. Un mare avantaj e ca locul e gol. Niciun autocar, desi e o destinatie foarte cautata. Aveau sa vina mai tarziu, pe saturate. Dar de dimineata am dat o tura satului, mergand pe traseul garzii, pe ziduri. Interesant sa vezi in curtile oamenilor. Sa-i vezi cum se pregatesc pentru inca o zi, cu …suveniruri, lichioruri, ciocolata…. aici e un festival anual al ciocolatei. Am luat-o pe stradute. Am cumparat niste faianta groasa sa o pun pe soba. Gata m-am hotarat sa desfintez semineul si imi voi face o soba mica pe care o sa o decorez cu placile astea. Acum 12 ani am fost in Spania si am luat de acolo niste numere pictate pe ceramica, le-am pus alaturi si am construit o casa in spatele lor…

Dar Obidos asta… e Locul. Pentru cei ce stiu ca imi place sa pictez pe strazi, stiu ce spun. Aici as vrea sa vin sa stau macar o saptamana… doua si sa pictez pe stradutele astea. Poate, odata…

Ne-am intors in oras cu dorinta de a reveni la Tasca do Chico, unde, de data asta aveam locuri rezevate. Am mancat repede si noi carnatul flambat si am baut apoi cate un pahar de vin. Nu e politicos si nu se face asta: sa mananci in timp ce se canta. Pentr ca in cluburile de fado, pentru ca asta e locul asta, un club de fado, pe langa, desigur, calitatea actului artistic asta e marea diferenta: nu se mananca sau , mai exact, doar niste gustari rapide intre reprize. Pasticio de Bahalao, branza de capra, carnatul asta de v-am povestit si cam atat.

Au cantat un tip in varsta, Manuel. O voce mai groasa, aproape guturala. Domnul se simtea, se vede faptul, foarte bine. Sentiment ce ni l-a indus si noua. A mai cantat o fetita de maxim zece ani. Care framanta salul de pe umerii ei cu dorinta de a-si ascunde emotiile, poate, primei aparitii intr-un club de fado. Apoi a cantat un baiat de 25 de ani, Sergio da Silva. Foarte frumos. I-a daruit Oanei, de ziua ei, si un cd cu dedicatie. O seara… asa cum trebuie. Locul asta (am zis ca o sa revin) este un loc despre care poti citi ca e unul in care se canta Fado de calitate si, desi nu exclud turistii, ii mai pun la punct. E sigur un sfat celor care vor veni in Lisabona… unul din cele mai frumoase si ofertante oraÈ™e din Europa.

Nu vreau sa insist pe treaba cu somnul. Pe cine ar interesa cum am dormit eu la Lisabona, dar… azi noapte nu am dormit bine pentru ca a fost prima noapte in care clubul cu muzica proasta si tare, a fost inchis…

Toacele tipei de deasupra, ce nu se lasa nici dusa .. nici descaltata m-au trezit pentru a-mi da ocazia unei lungi reflexii asupra vacantei ce am avut-o.

Hai sa va spun cam ce am mancat noi. Asa… Pasticio de Bahalao, este o crocheta cu cartofi, peste si verdeata. Pestele asta e un cod sarat si uscat. Codul, peste in general, fiind o mancare de baza, doar ca asta asa sarat si uscat era modul traditional de al pastra. Il amesteca cu carotofii si fac niste guguloaie pane. E foarte bun, simplu si reprezinta un bun inceput de masa. Codul il mai mananca si la gratar sau fiert. Portughezul consuma cam 70 kg de peste pe an… fata de media europeana care e 22kg. Am mai mancat frigarui cu mai multe feluri de peste si fructe de mare sau peste spada. Asta chiar arata de parca ar fi de tabla.. E foarte lung si … foarte gustos. Apoi ar mai fi sardinele. Prajite simplu si cu o garnitura de cartofi fierti si un fel de stefie sotata putin. Am mai mancat limba de vitel, coaste de vitel, friptura de vitel. Mananca si porc, dar eu nu am nimerit unul chiar bun. In schimb astazi am mancat ceva ! Un sandvis cu friptura de purcel de lapte. Foarte crocant si deosebit de gustos. Al doilea mi-a placut mai mult decat … primul. Sigur ar mai fi sunca afumata, niste branzeturi de care am mai scris si carnatul flambat, corizo. Asta e pus pe un vas special in care ar un fel de spirt si doar il perpeleste putin pe cele doua parti

Astazi am avut parte de un spectacol superb al apei. Este un loc la 40 de minute de Lisabona, unde este Stanca Infernului. E o gaura imensa sapata de valuri si e foarte spectaculos. Mult mai interesant este la cateva sute de metri, unde e o „plaja” de stanci si unde se aud niste zgomote ciudate. Valurile ce se sparg cu forta de stanci, imping aerul prin niste gauri si acesta iese suierand. Asta ar putea fi sunetul infernului, daca … restul nu ar fi atat de frumos.

E dupa-amiaza tarziu. Imi bag picioarele in Atlantic.

Barcile se leagana ca si sufletele, cum spune un cantec portughez si tot ele, valurile si sufletele, compun fado-ul asta ce vibreaza usor cu inima fiecarui om. Aceleasi valuri imi sterg repede urmele din nisip… si in urma lor nu ramane decat nostalgia … sodade …

…asa si trebuie.

apr 2013

PS. culorile mele … portugheze, le gasiti aici http://horia.ro/categorie/acuarela/?filter_locatie=portugalia