Vreau lângă Dumnezeu … să fiu mereu

Știți poate cuvintele acestea… mă gândesc.

În vecinătatea casei bunicilor mei era Biserica și cimitirul vechi. De câte ori treceam pe potecă către ulița jocurilor noastre sau către Biserică, treceam pe lângă mormântul Părintelui Curcubătă. În urma lui a fost rânduit Bunicul preot în Budila. Pe crucea lui scria “Preot hagiu”. Când am aflat ce înseamnă, mi-am tot inchipuit cum ar fi să îl pot ajuta pe Bunicul meu sa ajungă, și el, la locurile sfinte. Copil neputincios… am rămas cu dorința. Apoi am aflat că și Bunicul va pleca “la pensie” … Am crezut că mi se sfarama tot cerul în cap. Atunci am renunțat să visez la locurile sfinte și m-am apucat să “fac” pentru Bunicu (cred…) o Biserica de unde el să nu mai fie nevoit să plece. N-am putut nici asta. Bunicu slujea, de acum, la o mănăstire nezidită încă, iar câteodată tragea el clopotele, cu mâna lui. Le tragea să urce oamenii dealul Marcușului și de acolo, cu el de mână, să pășească până sus pe lumina candelei și calea rugăciunii, până la Dumnezeu.
Poate ca să nu mă mai necajesc de neputința mea, Bunicu s-a ridicat așa, în reverendă neagră, cu brațele ridicate, în cele mai sfinte locuri.
Eu am rămas aici, cu mâinile frământănd în pământ, neputând să mă desprind încă de primaveri și de mirosul de fan sau de ger.
Nici Biserică nu am putut face, nici catapeteasmă, nici troiță, nicio strană măcar sau o fântână. Dar stau aici și aud clopotele trase de Preoți, până în ceasul din urmă, atât cât e nevoie. Și fac câte o lucrare lângă alta lucrare și le sădesc în pământ așezate în semnul Crucii, printre narcise.
“Când zorile revin”… mă gândesc la cei ce au plecat să fie hagii în Ceruri … poate i-or putea spune lui Dumnezeu că, dacă vine, nu o să-L mai rastignim. Că ne vom rândui împreună cu sfinții și că nu-i vom răspunde Binecuvântării Lui … cu piroane de fier.

horia – o mână de Țară

25 octombrie 2018