Mai demult, într-un sfârșit de noiembrie am fost în deltă. Nu mă așteptam decât la frig, ceață poate, și umezeală. Pescar nu sunt, asta e limpede. Dar n-am nici cuvinte să vă povestesc cât de cald era, ce soare se legăna de pe noi pe trestii … nevrând să ne uite pe niciunii. Un albastru intens contura auriul trestiilor transformând-ul în aureole ale unor Sfinți neștiuți. Soboare de mucenici, drepți, cu picioarele în albastrul oglindit al Cerului.

Noi, defapt, nici nu ne știm unii pe alții, nici nu ne privim unii pe alții … așa cum ar trebui. Cum, atunci, să mai vedem frumosul lumii, răsplată din mâinile lui Dumnezeu, pentru cele bune pe care … le vom face ?