Poate că ar trebui să spun ceva despre lucrarea asta … și atât. Să răspund la întrebarea „cum v-a venit ideea”, să vorbesc despre tehnică și, probabil, despre preț.
Bine. O să vă spun despre „preț”.

E lapoviță și vânt, mai ales …vânt. În Biserică este deja atâta lume câtă are voie, de la mai-mari, să fie … Am rămas afară, sub unul din geamurile absidei dinspre răsărit. Fulgi mici, de gheață, se așează pe firele încă verzi ale ierbii. Mă uit că nimic nu-i topește. Îi mai suflă vântul, dar se întorc. E totul înghețat… cu mine cu tot. Stau și ascult Liturghia, așa cum pot, din frânturi… după cum se aude prin geam. Îmi mai fuge gândul. Niciodată nu am putut să fiu prea disciplinat. Mă gândesc cum o fi acum înăuntru, sau cum o fi în altar și, mai ales, cum se vede din altar spre naos. Ce se vede prin ușile împărătești ?
Mie imi e bine, îmi spun. Eu sunt înfrigurat doar de vântul de afară. Nu sunt încremenit de spaimă. Nu privesc cu frică în jurul meu. Singuri sunt fulgii ăia „înfloriți” în iarba înghețată și îmi pare că, dacă eu stau acolo, am un rost.
Dacă aș ridica ochii și aș privi prin zid, i-aș privi pe sfinți cum stau cu spatele.

Îmi imaginez cum Preotul iese și cădelnițează icoanele, oamenii rămași … și cum ridică mireasma tămâii până la sfinți.
La ce bun atâta chemare … dacă nici ei nu pot să-L strige pe Dumnezeu ? La ce bun atâta veghe a sfințeniei lor, dacă nu-L pot trage pe Dumnezeu, puțin, de mânecă ?

Oare cum se vede din altar, înspre stranele goale ? Se vor fi dus toți deja către case lăsându-și stranele înghețate … strane în care sfinții au coborât precum fulgii în iarba din fața mea.

Se face liniște (se v-o fi încheiat slujba), iar Preotul mă întreabă unde am stat și dacă nu mi-a fost frig. I-am spus:
„Am fost … aproape … în altar. Dar frig nu mi-a fost pentru că, din când în când, deschideați fereastra și ieșea toată Liturghia să mă învelească.”

Cu drag,
horia

#Rugati_va_cu_glas_tare
Lăsați #amintiri_pentru_Dumnezeu