De ce am eu trei Biblii acasă

… când nu am citit, de la cap la coadă, niciuna ?

Ia sa vedem…
Prima (și pentru mulți ani, singura) am primit-o de la Bunicu. Începusem să cred că, odată ce m-am dus la școală, o să mă fac “om mare”. Îmi alesesem să studiez la Arte. Desenam, pictam … mai târziu aveam să fac și altele, în fine … îmi plăcea mult de tot ce făceam, profesorii, colegii, tot. Din când în când, mai deschideam Biblia de la Bunicu și, de multe ori, îmi ajungea să recitesc doar rândurile lui. Avusese un scris frumos, îngrijit și puțin aplecat și ascuțit. Tot așa scria și în registrul parohiei. Îi alinia pe cei plecați, pe cei cununați și pe cei botezați de el. Avea un pix în forma de pană. Era bun și pentru “chitanțier”. Nu asta era prima lui preocupare, dar ținea să aibă înscrisurile în ordine. Îl priveam cum scrie și, din când în când, îi ceream să-mi dea mie pixul cu “pană”. Dar, cum nu aveam “chitanțier”, nu l-am primit. Asta era “în ordinea” lui.
Cu gândul ăsta mi-o fi dat și mie cartea asta, ca să-mi fie “de folos” pe Cale.
M-am mutat de câteva ori, până acum, am rătăcit multe, dar Biblia nu. Am avut-o tot timpul cu mine … poate “pentru mai târziu”.
Simplu fapt că mi-o dăruise la un moment dat, pentru mine era o lecție … o rază de lumină lăsată in urma lui.

Când mă duceam la Bunica în vizită, găseam la căpătâiul patului ei, doua cărți, un dicționar și un radio. Ăsta mergea din ce în ce mai prost, pe măsură ce nu mai încăpeau în el decât… foarte mulți proști. Așa că Bunica citea. Îmi zicea: “Horia dragă, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru dicționarul ăsta de neologisme. Eu am îmbătrânit și nu mai știu toate cuvintele, dar cu ăsta mă mai ajut. Pe vremea când trăia Bunicu, îl mai întrebam pe el, dar acum …”. Așa că ea rămăsese aninată în dicționarul lui Florian Marcu, profesorul meu de Limba Română de la Șaguna. Ce Om minunat ! Dumnezeu să-i odihnească pe toți trei.
Cealaltă carte … era de la Bunicu, o Biblie. Bunica era, de acum, lângă “Părintele” … așa că m-am dus să-i mai strâng din poze, candela, tabloul cu Mama ei și… cărțile. Biblia ei nu avea dedicație, dar avea un sfert de bilet… scris frumos, puțin aplecat și ascuțit.
“Scumpa mea…”
Îmi părea că, în peticul acela de hârtie, încăpuseră toate cuvintele cele frumoase ale lumii. Și ea își ținuse tot dragul ei între versetele Cărții Cărților. Unde în altă parte ?

De acum aveam două… și mă tot gândeam că n-am fost în stare să citesc niciuna de la un cap la altul.
Nu vreau să spun că nu am avut intenția, dar dacă nu am resurse … asta e. Am avut, însă, ocazia să tot vorbesc, sau mai bine zis, să mi se vorbească despre ea. Stiti cum e … “și câinii mănâncă pâinea care cade de la masa stăpânilor lor”. Am cunoscut oameni învățați care au citit. Mi-au povestit, pe înțelesul meu, din ea. Ori, dacă m-a ajutat Dumnezeu să fac câte o lucrare, oi fi deschis-o unde trebuia, nu știu.
Mă mai uit prin ea. Vechiul Testament și Noul Testament. Și mă întreb: astea să ne fi despărțit pe noi oamenii ? Nu cred. Dumnezeu e unul. Dacă voi vreți să nu pomenesc acum de Sfânta Treime, nu o s-o fac decât în gând. Eu am crezut, defapt așa cred și acum, că rugăciunea și inimile ținute laolaltă ne fac “să dăm ochi în ochi cu Dumnezeu”. Eu am crezut că e suficient să vrei, să ai Sănătate și Nădejde … ca să se întâmple Lucru Bun. E altceva, altcineva la mijloc care nu ne lasă. Nu contează zdroaba, nevoința celor care au clădit locul în care să răsară, din sămânță bună, Verticala Rugăciunii către Cer. A contat, mai mult altceva. Dar nu vreau să mai vorbesc despre asta. Ce a fost a fost, gata.
Apropos de Biblie, știți care e personajul meu preferat din Vechiul Testament ? Noe. Avraam mă face sa ma înfior. Dar Noe -excepțional om. În zilele noastre ar fi fost asimilat cu cei care “nu cred în …”, dar “cred în teoria conspirației”. Îhî. Exact așa.
Uite, Noe e un exemplu bun ca să înțelegeți de ce nu am citit până la capăt. Știți povestea, s-apucă de făcut arca, lumea îl ia de nebun, nu-l cred, dar el nu se oprește… și vine momentul să cheme animalele la el, (aici ridic ochii și-mi fuge mintea) … bate în lemnul arcei, bate într-una. Se aude ca o toacă fără sfârșit. (Așa am făcut eu lucrarea “toaca lui Dumnezeu”, cu gândul la Noe, să sune într-una).
Acum, nu despre lucrările mele este vorba. Nici măcar despre mine, ci despre Bibliile mele.
Celălalt personaj, de data asta din Noul Testament, e tâlharul de pe cruce. Numai de ăsta dacă ai afla și tot ai înțelege destul despre Iubire, Iertare, despre Nădejde, Căință și Credință. Iar m-am oprit din citit – “Cele șapte cuvinte ale lui Iisus”.
În fine, am primit a treia Biblie. Tehnic vorbind, e altă ediție față de primele două. E o Biblie după care cei mai înzestrați învață la școală, la Teologie. Când am primit-o am făcut ochii mari și am zâmbit în sinea mea. “Ce faci horia, colecție?” – m-am întrebat. Câte Biblii mai trebuie să primești ca să citești… măcar una ?
Dar fiți atenți, că aici e găselnița. De data asta, nu avea nici vreo vorbă care să mă întărească, scrisă pe prima pagina, nu am mai găsit nici vreun bilet “de drag” între versete … ci a venit pe Gândul Părintelui meu. Mi-am dat seama că, nevăzându-mă cu el o vreme, s-a gândit la mine, pe unde o fi fost plecat. S-o fi gândit la ce fac, la ce vreau, la ce nu pot. Și a făcut ori face și el, ce au făcut Bunicii mei cu Bibliile lor, cu scrisul lor îngrijit și puțin aplecat, mă ajută să caut un dud să mă sui în el…

horia – octombrie (din anul acela)