Gând la gând

-un alt fel de interviu-

Un prieten, artist, mi-a spus odată că poate eu nu pictez pentru timpul ăsta. Așa o fi, am spus, dar când va privi lumea și va dori să afle ce e cu Horia, am întrebat… Am ocolit amândoi “dacă”-ul și am convenit că … poate, peste 60 ani. Am zâmbit, m-am enervat, m-a luat cu amețeli. Apoi mi-a venit o idee, să rog câțiva oameni, care-mi cunosc cât de cât lucrările, să-mi pună niște întrebări pentru un interviu virtual de… peste 60 ani. E un exercițiu, nimic mai mult…


Florin Magdaș:
Cum este să trăiești două vieți în același timp în două realități, mundană și supramundană ?

Ehei, a trebuit să caut în dicționar, să înțeleg exact termenul ăsta… Eu nu am mai multă școală ca alții, așa că în fiecare zi învăț să trăiesc câte puțin din fiecare. N-aș spune că sunt realități diferite. Sau încerc eu să le pun laolaltă ca pe mâini în Calea rugăciunii. Am capul plin de trăznăi, de nimicuri și de lucruri, așa cum le văd unii, “înalte”. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să tânjesc, în fiecare zi, după Lumina Lui. Mă mai agăț eu în zdroaba zilei, în necazuri și furii … câteodată, dar nu mă las.
Apoi, am Oameni care mă ajută în tot locul. Când Regele meu a pășit în Cer, am încremenit de greutatea pasului Lui. Apoi m-am dus repede la Budila, satul unde am copilărit și unde Bunicul meu a fost preot. M-am așezat în fața crucii Bunicului și m-am uitat cum lumânarea mea nu se lasă stinsă de nicio pală de vând. Am vorbit cu el și l-am făcut atent … să știe că o inimă de Țara s-a rupt din viață și s-a mutat acolo. Am “intervenit” pe lângă drepți… Apoi m-am dus în casa unui Prieten, unde am simțit mâna caldă a Bunicului peste patrafirul din creștetul meu. Ce e asta “supramudană”, când Dumnezeu prin Duhul Sfânt ni se relevă la fiecare pas ?


De câte ori te trezești în fața propriilor creații uimit, obosit bineînțeles fericit (nu vorbesc despre o fericire terestră ci despre una îngerească)? Încă te mai întreb despre momentul revelației…

Ce bine ar fi să “vedem” revelația chiar în clipa coborârii ei ! Sau nu ? Am mai fi noi în stare, conștienți fiind de “darul” primit, să mai încercăm ? Sau ne-am bloca în “suficiența” întâmplării ?
Am mai spus că o vorbă nu e nimic când e doar rostită. Trebuie să fie și auzită … ca să însemne ceva. Așa e și cu desenele mele
În fine, revelația întreagă e abia atunci când ochii și inima celuilalt Privesc. Altfel cred că m-ar lua Dumnezeu la El, mi-ar da o masă și hârtie din belșug și m-ar lăsa să pictez, în legea mea, fără să mă mai bage vreodată în seamă.


Oana Suba:
După cum știm, majoritatea artiștilor devin prețuiți și valorizați post-mortem. În timpul vieții se confruntă cu suișuri și coborâșuri uneori cu dezamăgiri sau chiar cu deznădejde.
Spune-mi, ce anume te-a determinat să mergi înainte, să nu te oprești ? Este un imbold, o putere, o dorință sau un vis ?

Eu nu mă apuc acum să mai spun ceva despre “deznădejde”. Lucrurile astea sunt știute și de psihologi și de preoți. Fiecare se luptă cu asta cum poate. Eu am însă un mare avantaj. Un imbold și o amintire. Mai întâi mintea mea “zburdă” cam tot timpul când nu sunt înglodat în “consumul” domestic. Așa că sunt “degrabă vărsătoriu” de culoare. Trebuie numaidecât să “spun”. Am credința că vreodată, cineva (măcar puii mei) vor răsfoi toate desenele și picturile astea … chiar dacă nu le-am putut cumpăra o pâine cu ele. Dar le-am luat … o candelă. E puțin lucru ?!?
Apoi amintirea. Când eram mic, mai “cădeam în butoiul cu melancolie” – cum spunea Bunicu’ – și atunci venea el și își lipea fruntea lui de fruntea mea. Fără să mă întrebe vreodată ce am, îmi spunea: “Nădejdea la Dumnezeu !”
Eu am o vorbă, o urare pe care o închin celor apropiați. Le spun: “La mulți ani, Sănătate și Nădejde !”
… Asta mută munții din loc !


Așa cum te cunosc, știu că pui în fiecare lucrare un strop de suflet. Poate că în unele dintre acestea, ai pus mult mai mulți…stropi ! Povestește-ne, care este lucrarea (sau care sunt lucrările) în care ai investit cel mai mult ? Mă refer la suflet, energie, emoție … și, oare de ce?

Asta e întrebarea de care îmi era frică. În urma unor astfel de întrebări, apar și răspunsurile “clișeu”.Încerc o eschivă.
Odată un mare “star” de teveu a întrebat un artist fotograf “cât îți ia să faci o fotografie”. Saracu’ om, ce să răspundă la trăznaia ăsta? S-a blocat. Eu, dacă aș fi fost în locul lui (dar în fotoliul meu) i-aș fi răspuns că îmi ia circa “a mia parte dintr-o secundă”. Dar pe mine nu m-a întrebat nimeni … Așa că spun și acum că fiecare lucrare, în parte, e “cea în care am pus suflet”… doar că eu am pus tot sufletul și darul primit … în fiecare. Voi doar, le vedeți diferite din acest punct de vedere.


Dacă ai putea călători în timp și ai avea posibilitatea să întâlnești și să stai de vorba cu oricare dintre personalitățile artistice ale lumii, cu cine te-ai întâlni? Ce i-ai spune? Ce anume l-ai întreba?

Ce să-ți răspund eu, Oana, acum? Ai vrea, probabil, să auzi o conversație între mine și Michelangelo sau Leonardo? Altceva decât un “toată stima” și “vă doresc o zi bună” … n-aș ști ce să zic, aș fi blocat. Dar dacă aș vrea să vorbesc cu careva … defapt să ascult și, mai bine, doar să-i văd la lucru, ar fi Nicolae Grigorescu, Luchian sau Brâncuși. Pe oamenii ăștia îi iubesc. Așa cum l-am iubit și pe Iacubovici, profesorul meu de pictură. Niciodată nu am mers pe stilul lui, dar m-am bucurat de harul lui de artist și dascăl. Toți aceștia își înmoaie pensula în seva pământului în care voi fi și eu coborât. Mă țin legat în pământul înflorit și însorit al Țării. E o relație foarte intimă între noi, între artiști … prin pământuri.

Am, însă, un personaj preferat … pe Noe. Ăsta îmi place din cale afară ! Mă ține legat în Cer…


Guido Van de Meent:
Se zice că arta face lumea; viața noastră de zi cu zi nu ar fi posibilă fără simboluri. Cât de esențială este arta pentru societate ?

Zici că viața noastră nu ar fi posibilă fără simboluri ? Teoretic, așa e. Numai că oamenii trec ușor printre ele fără să le mai priceapă semnificația. Și, astfel, totul ajunge la un nivel strict funcțional… ca semnele de circulație.
Simbolurile pe care le “muncesc” eu în lucrările mele, mă ambiționez să le țin vii. Mă rog să-mi lumineze Dumnezeu mintea și să-mi elibereze sufletul “de cele rele” ca să-mi permit să le afirm. Da, câteodată lumea îmi spune că lucrările mele sunt greu de înteles. Apoi, dacă ne așezam, cu răgaz, să privim … oamenii au un fel de revelație. Descoperă, defapt, ceva ce este în interiorul lor. Multă vreme am crezut că e suficient să arăți lumii ce ai făcut, dar nu e așa. Abia dupa asta vine munca grea pentru artist. În registru superficial, pare că nimeni nu mai are vreme de simboluri. Lumea vrea “traducerea” și în termeni căt mai facili. Așa au ajuns unii să amestece “decorațiunile” cu actul artistic care se impune a fi mai profund decât o imagine care se asortează doar cu canapeaua. De aceea nici nu se bucură prea mult dacă văd o ulicioară, străjuită de niște pereți de lut… “Așa, si ?” … Câteodată am puterea să îi trag de maneca și îi rog să “priveasca” pe ferestrele caselor mele. Să le vadă povestea, trăitorii, bucuriile lor, vecinii ori cireșul înflorit de care este îndragostita dantela din fereastră…
Picturile mele par învechite pentru ca eu nu vopsesc stopuri de mașini, suveniruri ori stâlpi de telegraf. Scot tot zgomotul asta vizual invitându-i să privească Viața… ori ce a însuflețit locul în decurs de zeci sau sute de ani. Așa cred că, de vor avea chef, vor petrece mult timp în fața unei picturi. E Timpul pe care li-l ofer eu. Mi-i doresc să-i văd în casa lor, călătorind cu mine în Liniștea altor vremi.
Consumi ? Excepțional, dar Tihna de unde o cumperi ? Așa ai să vezi că ferestrele sunt “închinate” în semnul Crucii … înainte de a trece lumina vieții prin ele.


Cum ai putut să determini, prin arta, conștientizarea din punct de vedere spiritual a publicului tău ?

În primul rând, cu profundă sinceritate. Ce pictez eu se așează în fața oamenilor pentru a-i chema la meditație. Nu inventez povești, le zugravesc pe cele care mi se relevă. Și o fac cu o bucurie extraordinară. Altfel ar fi doar meșteșug și aș forța … un “like”, venind în întâmpinarea nevoilor “societății de consum”. Așadar, dacă e doar sinceritate și bucurie … lucrările mele vor atinge acel nivel unde sălășluiește Spiritul și vor bucura și-i vor face pe oameni să-și înalțe privirea în limpezimea Cerului. Altfel nu e cu putință.


Mâna bunicului tău, mâna Regelui și mâna lui Dumnezeu … Ce transmite lucrarea ta generațiilor viitoare ?

Revenim la simbol. Eu am primit din mâna Bunicului meu Sfânta Împărtășanie și semnul Crucii, din mana Regelui am primit dragostea de Țară, Dreptate și Adevăr. Toți s-au dus, dar am ramas cu mâna Domnului pe care o simt caldă pe creștet. Am închipuit, din lut, mâna care “învață”, care transmite în gestul de închinare al copilului, puterea Sfintei Treimi. E o lucrare ce compunea, lângă alte trei lucrări, “În semnul Crucii”. Am plămadit acolo, mai ales, spațiul dintre cele două gesturi ca pe o energie, o tensiune acumulată în mii de ani de Credință, de iubire și de jertfă.
Așa am făcut și “O mână de Țară” … Dacii țineau strâns în pumn o mână de pământ când plecau la zeul lor. De pământul asta s-au agățat apoi, la fiecare moarte, ca de cămașa mamei … Eroii morți pentru Neamul lor, pentru Credință și pentru Dreptate.
Am avut ceva „trecere” cu lucrarea asta. Părerea mea de rău e că nu a ajuns la Regele Mihai, (ar fi fost ceva asta, nu-i așa ?). Dar “nu au intrat zilele în sac”, nu-i așa ? Și Regele și Eroul Gavrilă și Bunicu’ … nu mai pleacă nicăieri.


Ai făcut vreodată concesii în lucrările tale ?

Nu cred, nu-mi aduc aminte.
Am o meserie care mi-a permis, fără să mă departez de “simbol”, să-mi plătesc și facturile. În mod cert nu mă plâng, dar mi-aș dori ca oamenii să “consume” mai puține “semne de circulație” și să-și hrănească sufletul cu ceva.
Niște “cercetători britanici” au desoperit că nimic nu luăm cu noi dincolo … cu excepția sufletului.


Care crezi ca e cheia succesului tău ?

De succes se bucură alții. Ce înseamnă succes ? Rostul nostru e altul …
Un cineva, a întrebat odată pe o cineva, dacă „trăiește din scris”. Răspunsul scriitoarei, probabil din cauza emoției, s-a rostogolit ca un clișeu. Eu am vrut să întreb … ce înțelegi prin “trăit” ?
Știi Guido … noi avem o vorba… “Dumnezeu îi face cuib și unei vrăbii oarbe” …


“The Office” a devenit un loc popular pentru turiștii japonezi. Ce reprezinta locul acesta pentru tine ?

Setul tău de întrebări a început cu o referire la simbol. Am să rămân în registrul acesta. Cafeneaua la care faci trimitere e un loc … unde lumea bea cafea. Foarte bine. Accept că am ajuns atât de celebru încât vin japonezi teleportați aici să-și facă poze cu locul unde ne-am întâlnit noi … în urmă cu peste 60 ani, să lucrăm pentru primul vostru album. Al tău și al Alexandrei Fits. Pentru mine locul acesta reprezinta o poartă care s-a deschis către arta voastră, către compozițiile tale și vocea și spiritul Alexandrei. Doar eu știu câte aripi am primit eu pe „poarta” deschisă de voi. (Eu știu defapt, că celebritatea locului vi se datorează, dar holograma cu tipul gras lumineaza bine straduța îngustă…)

Am aceasta nostalgie a Locului, locurilor. Le simt încărcate de simbol și de energie. De aceea, tu și Alexandra, ați fost singurii care ați văzut “atelierul” meu din Grecia sau cuptorul din lut unde am picat, împreună, liniștea unei case albastre.
Tot așa am ajuns, ca la varsta asta, încă să mă duc să anin, în 30 decembrie, de gardul Palatului Elisabeta o podoabă de Crăciun pe care să o vadă Regele, de acolo de sus, ca pe o mărturie a faptului că am înțeles că Țara mea e bucată ruptă din Cerul Drepților … de unde nu vom mai fi alungați vreodată.


Laurențiu-Ciprian Tudor :
Cum vezi/concepi relația dintre artă și religie (trecând de la general spre particular, adică cu aplicare și la arta ta)?

Arta, când nu e doar meșteșug, nu se desparte de bătaia aripii Duhului Sfânt. Eu, unul, nu pot să le despart. Acum, cât de religioși sunt artiștii, nu știu să răspund. Dar sper că în fiecare apare gândul acesta al originii inspirației. Și atunci apare și smerenia. Artiștii nu-s lăsați pe pământul acesta să vorbească singuri. Ei transmit … Aha, asta e: transmit ! Înseamnă că sunt niște “relee” ale bunelor intenții ale lui Dumnezeu. Desigur că relația cu religia poate fi diferită de la om la om și de la religie la religie. Dar un “dialog” sincer există între Creație și Lucrare. Artistul e undeva aici, la mijloc … și transmite.
În ceea ce mă privește, situația e mai limpede. Nu uit, nu pot și nu vreau să mă depărtez în “înfumurările” mele de lumina Candelei, de rugăciune și de dialogul meu cu Dumnezeu. Credința pe care o mărturisesc în lucrările mele mă face să aparțin lumii. Eu sunt un om care știu de unde vine ajutorul și încotro se îndreaptă Nădejdea. Sunt educat în acest fel și îi mulțumesc lui Dumnezeu că a îngăduit să mă așez, cu pensula în mână, pe Cale. Îmi doresc doar să chem și pe alții, să le arăt “circumferința timpului”. Am experimentat mult, am pictat, modelat ori desenat tot felul de lucruri, dar am făcut-o întotdeauna cu smerenie și cu drag de cel ce va avea să le vadă vreodată. Îmi doresc ca lucrările să fie în fața oamenilor ….iar aceștia să-și “întoarcă” timpul în folosul lor. Mă mai așez câteodată, lângă biserica din vârful unui sat grecesc, cum spuneam “între o liturghie și un pin” … și pictez o lume care nu mai e. Îmi dau timpul “peste cap” oferind spațiul pentru contemplare. Nu spun “admirație”. Nu ăsta e țelul meu. Eu vreau ca oamenii care privesc lucrările mele să se întoarcă într-un Timp și să înțeleagă ciclicitatea lui. Să înțeleagă că timpul nu e o linie de la A la B. Abia așa apare deznădejdea. Ok, am succes? …așa si așa. Puțină lume are răgazul să se așeze în “timpul” meu. Poți fi sigur că unii nu au ajuns cu lectura acestei “experiențe” nici până aici. S-ar putea să mai citim numai noi doi … de aceea mă “descarc” în acest fel. De ce șterg tot “cotidianul” din tablourile mele ? De ce Ouranopolisul meu e golit de turiști și suveniruri ? Ca să fac loc unei povești de dragoste, vechea cât piatra, între un turn și căsuța mică din spatele lui. De ce barca e singură, trasă parcă în grabă pe nisip de un pescar fugar ori de ce la ușa bisericii e lăsat un toiag ? De vă veți face timp să vă uitați, veți găsi rostul fiecărui simbol, veți “citi” laolaltă cu mine povestea unui drum sfârșit în lume și început dincolo. Vă chem să trecem împreună peste un prag.
Eu nu pictez ce “se cere” pentru că nu am această capacitate. Așa am ajuns să dau și acest interviu proiectat “peste 60 ani”. Astăzi lumea nu are răgaz, am mai spus, dar eu tot îi rog să se oprească și să se bucure alături de mine de darul primit.


Ce îl face cel mai fericit pe un artist plastic?

Priviți ! Asta îl face fericit, dacă chiar vă interesează soarta artistului. Priviți !


Ce misiune are artistul în lumea e azi? Ce rol concret ar trebui să aibă el în cetate?

Hai să ne lămurim, primul lucru pe care-l sugerez “edililor” societății de azi, este să dărâme … presupusele turnuri de fildeș. Nu-i mai întemnițați pe artiști acolo, în neînțelegerea voastră. Artistul nu e doar un ciudat care stă ascuns într-o bucătărie și pictează pe un colț de masă. Artistul Mărturisește cu fiecare tușă de culoare. Vrea să iasă în agoră să vă arate o lume… defapt aceeași lume cu cea în care trăiți voi, doar că nu o mai vedeți de “semafoare”.
Am fost la expoziția unui pictor, Paul Hitter, și am fost extrem de impresionat de temă și de rânduială lucrărilor. “Striga” acolo despre suferința deținuților politici (din regimul trecut), despre soarele negru din Baraganul deportaților, despre Paștile cele sfințite în chinurile închisorii. Imediat am urnit cu ajutorul unor Oameni, niște uși înțepenite și am putut să pun umărul la expunerea lucrărilor în altarul “Memorialului de la Sighet”. Mulți au ridicat din sprâncene, neînțelegând de ce nu mă agit să expun eu. Pentru că nu asta era important ! Era nevoie ca lumea să vadă lucrările lui și să se încremenească în fața lor de grozăvia mărturisirii. Eu am făcut doar ce trebuia făcut. Dumnezeu m-a ajutat și de data asta. Iar dacă o să mai vrea El, o s-o mai fac… până când lumea va înțelege ce rol are artistul în societate. Defapt nici nu-mi place cuvântul ăsta, “societate”. E, parcă, un paravan în spatele căruia poți arunca propria-ți responsabilitate față de apropele tău.
Unii sunt mai vocali, ori mai celebri. Să fie sănătoși, mă bucur pentru ei. Să facă bine să-și folosească “tribuna” pentru a îndrepta fărădelegea lumii. Chiar dacă asta ne scoate de pe simeze prea “corect politice”.
Vă rog, așadar, dărâmați-vă din închipuirile voastre, “turnurile de fildeș” și cheltuiți cu înțelepciune darul dat lumii de prea bunul Dumnezeu.
Artiștii pot, atât cât pot și cât îi susțineți și voi să nu se piardă pe cale. Nu mai confundați hobby-ul cu Arta. Învățați-vă copiii și sufletele să prețuiască această “frecvență” de comunicare a Binelui și a Iubirii.
M-ai întrebat odată despre îndemnul din spatele seriei de lucrări “În semnul Crucii”. Îți spuneam că nu am făcut decât ce mi-a fost îngăduit cu mijloacele mele…și-ți povesteam de femeia din biserică ce își făcea cruce cu mâna stângă… pentru că doar pe aia o mai avea.
Asta face un artist, îndeamnă!

Iar eu, la sfârșit, vă rog să ridicați privirea din pământ…..așa veți da ochi în ochi cu Dumnezeu.