Am stat „ochi în ochi” cu Nicolae și i-am privit privirile copiilor lui. Se uitau la mine sau, mai degrabă, prin mine, către Cerul de deasupra mea. O făceau direct, prin sufletul meu… de parcă ar fi știut că, doar așa, laolaltă, e îndeajuns ca să putem atinge cerul.
Cred că oamenii sunt dăruiți să trăiască împreună pentru a se mântui … individual. De aceea Cerul ne apare mai limpede, pentru noi… cei mai neputincioși, privindu-ne unii pe alții, întinzându-ne mâna sau rugându-ne împreună. Nicolae Tonitza a plecat la Domnul, cu ochii lui larg deschiși, acum 80 ani …
Însă, câteodată câte unul poate”privi” Cerul direct, îl poate înfrunta cu privirea ca pe o icoană. Horea nu s-a uitat la mărunții lui călăi… de ce neam or fi fost, ci și-a privit Cerul Țării, înălțând cu el, nemijlocit, Rugăciunea Neamului… acum 235 ani …
Iar nouă, celor rămași buimaci, cu ochii încețoșați de spaima lumii … ce ne-a mai rămas ? Întinzînd mâinile unul după altul, bâjbâind orbi-liberi pe lângă pereții închisorilor sau ale palatelor, fără a mai putea face diferența dintre ele … ne rămâne Cuvântul. E singurul care ne mai așează pe Cale. Preotul, în înălțarea mâinilor ori în predica despre „mărturisirea mărturisitorilor dinaintea noastră” (pr. Cristian Muntean) ne strigă ca să nu ne pierdem.
Tare !
Rugați-vă cu glas tare !

horia
28 februarie 2020