Imi trageam pantalonii aia de postav pe mine, cand mi-a spus: „Horica, nu vrei sa te inscrii si tu in Front ?” Stupefiat, cu nadragii in vine, il intreb daca e tampit. Cum sa ma înscriu eu in „Frontul” lui asa … caporal de infanterie ?! Imi spune (imi facusem oricum urechea „toaca”) ca o sa vina schimbari si alte alea …
M-am dus la unitate. Aveam la mine doua borcane cu untura. Ceapa si painea neagra luam de la cantina.

Sâmbătă, 16 decembrie 1989
N-am avut invoire. Eram, oarecum, consemnat disciplinar in unitate, de catre ofiterul politic. Eram, oricum, aproape singur in companie. Toti colegii mei plecasera intre timp intr-o aplicatie, la Muntele Mic. Asa ca, aveam sa aflu mai tarziu, eram „comandant de companie” fiind cel mai mare in grad (caporal) peste inca vreo 12 insi … mutati disciplinar de la graniceri.
Sa ne intelegem, eu eram „pictorul” (apelativ insotit adesea de gestul ala cu degetul rotit pe tampla). „Locuiam” in atelier, departe de cazarma. Acolo aveam radio, un prieten pictor si el (cu care „pictasem” toate lozincile pentru congresul XlV) si un ins, campion la sah, responsabil cu statia de radioficare. Era un tip care isi manca singur pachetul de acasa.
Spre seara, incepusera sa vina, din invoire, soldatii mai norocosi. Drumul spre unitate (era binisor in afara Timișoarei) trecea prin locul unde oamenii se strânseseră sa-l sprijine pe pastorul lor. Amestecate, vestile despre tramvaiul blocat ori oamenii care incepusera sa strige, se amestecau intr-un fel de neliniste.
Nu mai stiu ora, dar au inceput sa ne dea cate o alarma. Ne scoteau pe platou, ne tineau o vreme, dupa care ne trimiteau inapoi in companie. La a doua sau a treia alarma, cativa mai batrani au venit sa ma intrebe ce cred eu … (?!?)… despre ce se intampla. Sa le spun daca ne vor scoate si pe noi afara. Eram un regiment de cca 1800 de oameni, din care eu eram singurul brasovean. Asa ca … eu trebuia sa stiu ce se intampla in „cazuri” d’astea. Amintirea unora despre noiembrie 1987 era inca proaspata. Le-am zis ca nu ne vor scoate, ca vor veni, inaintea noastra, scutierii, securitatea si aia o sa-i inabuse pe demonstranti. Ca abia dupa s-ar putea sa ne scoata pe strazi.
Iar ne cheama. De data asta cu armament, cu tot. Fara munitie. Se trag camioanele si ne urca in ele. In fiecare cabina, pe langa sofer, era un locotenent, iar in bena, era un plutonier. Au inceput sa ne „prelucreze”. Nu voi insista aici cum si-au construit mesajele. Aveam sa inteleg, cu totul, mai tarziu … cand am citit niste carti. In fine, ne-au spus ca sunt niste huligani care fac dezordine. Apoi, cand chiar ne-am pus in mișcare, ne-au spus ca niste „camarazi (!) de-ai nostri” au fost atacati si batuti. Majoritatea soldatilor nici nu intelegeau, nici nu erau prea curiosi de ce se intampla. Eram masa de manevra. Unii, insa, erau speriati, iar altii deja nervosi.
Am ajuns intr-un cartier de blocuri. Camioanele franeaza brusc si, pe masura ce noi saream anevoie din ele, din tot felul de boscheti si ascuzisuri au iesit niste trupe de la secu. In pas alergător si amestecati unii cu altii inghesuim o groaza de oameni intr-un scuar inchis intre blocuri. Demonstrantii se ascund prin scarile blocurilor, prin apartamente. Care apuca. Care nu, sunt trasi de par, tarati pe jos. Operatiunea o conduce un capitan (tot politic) de la divizie. Eu lucrasem cateva luni acolo, in vara, la muzeul de istorie militara si imi fusese sef. O javra. Da ordine in stanga si-n dreapta si ne comanda ca fiecare pluton sa intre in cate o scara de bloc si sa-i târe afara pe cei ascunsi. Locotenetul care venise cu noi ne baga repede intr-o scara. Unul dintre soldati o ia la sanatoasa in sus pe scari, motivat de indemnurile capitanului. Locotenentul pune mana pe el, il trage inapoi si … ne ascunde sub scara si in intrarea de la beci. „Stati dracului pe curu’ vostru ca n-o sa vanam oameni acum”. De la geamuri, balcoane (nu de la toate) unii aruncau, in soldati, cu ce aveau la indemana.
Nu stiu cati aveau de arestat, dar cand javra aia de capitan si-a facut numarul si, poate, si din cauza ca eram niste tinte vii, ne-a dat ordin de retragere. Spre dimineata, la intoarcere, am trecut cumva prin dreptul caminelor studentesti si ma gandeam la „Frontul” … in care ar fi trebuit sa fiu (0).
Pe căpitan stiu si acum cum il cheamă, pe locotenent nu …

Am dormit putin, spre deloc. Am apucat sa mănânc o bucata de paine cu untura si ne-au urcat iarăși in camioane. Pe drum, prelucrarea: „Au vandalizat, au lovit soldati !” „Grupuri de huligani…” etc. Nu tin minte tot. Poate inventez, nu stiu. Dar ne duc in oras, pe lumina zilei. Se vede limpede ca ce „inabusisem” noi, cu doar cateva ore inainte, nu fusese îndeajuns. Ne invart, de mai multe ori, in jurul unei piete, unde era si divizia si muzeul militar. Ma intrebam ce rost are. Cred ca doreau sa-i impresioneze pe oameni cu o desfasurare de „forte” flamande, nauce si speriate.
Tot aflam vesti. Evident ca mesajul e cel cenzurat si potrivit mobilizarii trupelor. Camioane si tab-uri alearga nebuneste pe strazi. La mana am un ceas care nu mai are indicatoarele si nici cifrele. Nu am un timp la care sa ma raportez. Nu mai stiu nimic din cele pe care ar fi trebuit sa le stiu. Incerc sa imi aduc aminte Tatal nostru, dar imi tot vine in minte un evreu batran. Era un fotograf, angajat civil cu care lucrasem in vara, la divizie si statusem de vorba ore in sir. El mi-a dat o imagine cu chipul lui Iisus Hristos, imprimat pe giulgiu. Pe aia o am la mine.
Ne aseaza in dispozitiv. Pe podul Decebal, nu departe de caminele studentesti. Era intuneric si cald, fulgera din cand in cand si tuna. Pe strazile care se adunau in podul asta, de o parte si de alta, erau asezate trupe amestecate. MI si MApN. Eu nu mai aveam niciun sef din aia vechi. Vedeam de-a valma figuri complet noi sau unii pe care ii stiam de la divizie. Am aflat dupa aia ca nici CI-stii nu mai erau aceeasi si nu mai purtau nici temutele petlite albastre. Ordinele veneau si ele, amestecate. Eu nici nu mai stiam la cine sa ma uit, dar eram, ce sa vezi, „comandant” de companie. In realitate eram un caporal prins in mijlocul unui cod. „Radu cel frumos” sau asa ceva. Asa ca, cel mai mare in grad e sef. Punct. Ce am inteles eu era asa: daca vreunul din barajele armatei va fi strapuns eu trebuia sa sprijin cu compania mea. Sigur, cu ocazia asta am aflat ca unui ofiter i s-a „infipt” in cap un tarnacop. Si ca, important, sa nu ne lasam impresionati de tinerii care sunt in fata „huliganilor”. Acestia din urma, au furat copii din orfelinate. Stiu, suna incredibil, dar astea erau genul de mesaje de mobilizare. Si functionau.
A oprit un camion pe pod. Ne-au chemat sa descarcam … munitie. Am desfacut „conservele” alea si am impartit gloantele … cu mana mea.
A inceput sa plouă ca vara, cu tunete si fulgere. Apoi tunetele s-au amestecat cu latratul armelor automate, iar fulgerele cu trasoarele. Eram uzi pana la piele. Chipul lui Iisus era ud si el si asurzit de iadul acela de lumini si tunete. Imi ridic ochii din pamant si-l vad pe un „granicer” de-al meu, cocotat pe marginea podului dând sa se arunce in Bega. Granicerii erau obisnuiti cu „impuscaturile” si cu „dusmanii”, dar, cu toate astea, omul cedase psihic, inaintea mea. Il apuc de manta, il trag jos si ii dau un pumn in falca … cum n-am lovit vreodata pe cineva. „Dumnezeu nu ne lasa, mai !”

Nu stiu cum m-a auzit Dumnezeu de zgomotul ala si, poate, nici nu m-a auzit pe mine … l-a auzit pe Iisus cel ud. Dar, cum sa spun … nu a fost nevoie sa „intervenim”.
Nu o sa povestesc toate grozăviile aici. Dar au fost. Si asa, nu stiu cine are rabdare sa citeasca atat (sau daca apuc sa spun tot). Nici nu o sa va spun tot. Oricum, nici nu trebuie sa ma credeti. Sunt 30 ani asezati intre mine, cel de acum, si baiatul ala de 20 ani. Dupa cate s-au văzut si dupa toate cate s-au sters tot uitandu-va in gura lui geluvoican, ce sa mai zic eu. Am copii mari care, de Anul nou vor sa vada artificiile. Ei nu pot intelege, slava Domnului, de ce eu nu ies afara sa ma uit, de ce nu pot nici macar sa le aud.
18 decembrie. Ne-au dus pentru o ora, cred, in unitate. Dupa asta, iarăși in camioane, iarăși in fuga pe strazile orasului. Vitrine sparte, pietre scoase din caldarâm.
Nu mai tin minte bine unde am stat. Poate langa Parcul Trandafirilor, poate in alt loc. Imi aduc, insa, aminte ca seara, in drum spre unitate, ne-au bagat pe niste stradute mai ferite. Nu se intampla nimic, dar un smintit s-a ridicat in picioare si, asa din camion, a tras o rafală de mitraliera. Nu am ce sa explic, nu am pe cine sa scuz, nu am nicio circumstanta atenuanta. Soldatii executa ordinele. Câteodată sar peste ele … într-o directie sau alta. Eu cred ca asa a fost si mai sus, la ofiteri. Sau poate unii stiau ce trebuie sa faca, altii nu. Dar eu stiu ca, pana la urma, in uniformele alea erau imbracati niste oameni. Speriați. Din cale afară de speriati.

Am ajuns in unitate si, „comandant” fiind am primit o statie radio de emisie-receptie pentru a primi ordine. Desigur ca aia a venit cu un telegrafist. Eu habar nu aveam sa umblu cu una din aia, dar stateam ba eu, ba el cu laringofonul ala pe gat si castile la urechi.
Stateam intr-un sant si „aparam” unitatea. In castile alea se auzeau tot felul de comenzi. La un moment dat, un maior era comandant pe un tab. Maiorul era la de la noi de la unitate. Un tip in varsta si cam prostalau. Ma frecase si pe mine odata de m-a facut sa pierd unicul tren spre casa, pentru ca nu eram destul de barbierit si, apoi, pentru ca aveam pantalonii manjiti cu vopsea. Il stiu cum il cheama. In fine, un ofiter din dispozitiv raporteaza ca ala a inceput sa traga, in piata, cu mitraliera de pe tab. Ordinele vin de-a valma, ierarhic (pana la colonelul zeca, comandantul diviziei). Dar toti ii spuneau sa opreasca focul. Astia spun ca ori nu-i merge statia, ori si-a inchis-o. Comandantul diviziei a ordonat sa-l dezarmeze cine era in dispozitiv cu el. Nu stiu cum, dar la oprit celălalt ofiter care-l raportase.
In cele cateva ore de „calm” (unitatea noastra era in afara orasului) m-am jucat pe butoanele alea de la statie si … am schimbat frecvența. Nu stiu cum s-a intamplat, dar am auzit vorbindu-se ruseste. Sau poate am visat, nu mai stiu exact. In visul meu se facea ca ma intalnesc cu alti soldati la cantina si, intre doua imbucaturi in graba, le spun ce am auzit si imi confirma si ei. Stabilim ca, cel care are posibilitatea, sa comute frecventa la „fix”. Si, daca e o frecventa civila, trebuie sa se auda un semnal de post de radio sau ceva. Nu stiu cum a fost, dar pana ne-am trezit noi din visul acela, nu s-a auzit, de ceea ce se numeste astazi, un „gingle”. Visul asta avea sa revina.
Ne-au mutat, fara statie, in camp, unde se termina unitatea asta, chiar pe aratura. Ne-au zis ca trebuie sa pazim depozitul de munitie pentru ca vin oamenii sa fure … „ca au arme” … „Sa traiti, am inteles.”

Am inghetat totusi in noapte aia. Dimineata eu am parasit dispozitivul ca ne era foame. I-am lasat pe soldati si m-am dus la cantina. N-am gasit nimic. Era plin de militari, echipament, unitati intregi veniti din alte parti. Era un haos in toata legea.
Spuneau ca s-au adunat in cateva unitati militare din Timisoara si ca, impreuna vom pleca pe granita. Cica toate unitatile trebuie sa paraseasca orasul. Soldatii aia de venisera acolo „stiau” ei ca, pe granita, ungurii au masat trupe si tehnica militara.
In vara anului ala, v-am spus ca fusesem detașat la muzeul militar din oras. Acolo erau inca vreo 2 soldati „cu pile”, eu si un locotenent. Asta a „coborat” odata de la divizie si ne-a spus ca ungurii iar au publicat nu stiu ce harta cu „Ungaria (prea)mare” si ca, pana la sfarsitul anului, or sa fie miscari de trupe. No, ce sa fi zis eu atunci ? După-amiază am desfacut cate o bere, dar nu mi-a spus mai multe.
M-a mirat, si nu prea, motivul pentru care trebuia sa parasim orasul. Din cate imi aduc aminte, trupe pe strazi nu mai erau. Apoi, dupa cateva zile am aflat ca „Leana” vroia sa arunce orasul in aer cu fabrica „Solventul” cu tot (daca asa i-o fi spus fabricii aleia).
Imi era tare foame. La statia radio, unde aveam niste paine si ceva untura ramasa, nu era nimeni. Ma gandeam la fratele meu si la Mama. M-am intors „in brazda” cu mana goala.

E noapte si m-am trezit cu „Treceti batalioane romane Carpatii…”. Daca aia or fi plecat „pe granita” si ne-au lasat aici, in camp ? Daca o fi fost adevarat ? Se auzea, de dincolo de camp, inspre oras. Era multa liniste intre noi si ei. Ma gandeam ca eu invatasem cantecul asta … la Cenaclu Flacara. Poate si ei, tot asa … Ce amestecatura de ganduri !

Nu mai aveam niciun ordin, asa ca am asteptat sa se faca lumina si, ca un „comandant” veritabil am zis sa mergem in companie sa ne mai imbracam si poate sa gasim ceva de mancare.
Am „gasit” ! Cum ne apropiam noi, jilavi, murdari de pamant, inghetati si obositi … vedem pe platou intregul regiment de infanterie strans in careu. In mijloc, la statie, se citeau … ziare ! Infierau, cu cuvintele altora, „huliganismele” din Timisoara. Abia ca i-am auzit. Am trecut printre soldati, fara sa ocolim careul, drept prin mijlocul platoului. Toti s-au oprit din „infierat”. Soldatii aia „mutati disciplinar de la grăniceri”, cu mine in frunte, ne-am tarat bocancii fara sa ne uitam in stanga si-n dreapta. Nu ne-a zis nimeni, nimic. Am trecut prin ei fara sa gândesc.
Poate le-a fost rusine … sa strige la pamantul de pe noi.

In noaptea aia, am intrat cumva in atelier. Acolo aveam un dulap intors cu fata in sus, in care dormeam.
E posibil ca mintea sa-mi joace feste, nu stiu. Dar in seara aia am ascultat Europa Libera. O mai faceam seara, dupa stingere. Acolo unde eram noi, nu ne auzea nimeni. Iar tipul ala de-si manca singur pachetul, nu cred ca ne-a spus cuiva. Atunci am auzit o inregistrare (cred ca fusese data si in 18) cu impuscaturi, cu tipete si cu … 60.000 morti. Eu va spun ca am crezut cifra aia ! Asa cum eram eu, sub impresia zilelor de 17 si 18, parea credibil. Apoi parca au spus ceva de Brasov si stiu ca atunci m-au lasat si ultimii nervi pe care ii mai aveam. Un coleg m-a dus la infirmerie si acolo mi-au dat niste pastile sa dorm.

„… Dumnezeu si-a intors fata catre noi !”
Am auzit ca prin vis. Am sarit din „dulap” si m-am gandit ca zapacitul ala trebuie sa fi gresit si a pus E.L. in statie, in tot regimentul. M-am speriat groaznic. Am iesit afara, pe platou. Prima figura pe care am vazut-o a fost a soldatului ala de a vrut sa se arunce in Bega. A fugit spre mine si m-a luat in brate si m-a ridicat ca pe un copil. El mi-a dat vestea, el m-a lamurit. (In fine, n-a durat mult)

M-am hotarat sa inchei mai repede, sa va las sa va bucurati de sarbatori si de artificii. Tot nu pot sa le spun pe toate.

Era in preajma Craciunului, poate in 23, nu mai stiu. Noi eram tot flamanzi. Umblam aiurea pe platoul unitatii, cand vine un locotenent si ne intreaba daca vrem sa ne oferim voluntari, sa aducem o masina de paine. Imediat ne-am strans cativa, ne-am luat armele (pentru ca erau teroristi peste tot) si ne-am suit in camion. Mai mult de foame, dar steagul acela gaurit flutura frumos agatat de cabina. Am intrat in oras si am luat-o prin fata hotelului Continental, langa magazinul Bega. Ajunsi la cateva zeci de metri de el, a inceput sa se traga in noi. Cred ca din hotel. Locotenentul care era cu noi in camionul deschis, ne-a ordonat sa ne trantim pe jos. N-a fost nimeni ranit. Soferul a virat pe o straduta si ne-a dus, cumva, teferi, in curtea fabricii de paine.

Trage masina la rampa, iar eu cu locotenentul dam sa sarim din camion. Soferul mai face o manevra ca sa aseze mașina mai bine … drept pentru care si eu si ofiterul cadem ca doi prosti din camion, cu arma in mana, pe ciment. Ei bine, cam asta a fost prima imagine pe care au vazut-o femeile de la fabrica. Camionul praf, noi doi plini de sange pe maini …

In ciuda rezistenței noastre, ne-au dus aproape pe brate la cabinetul medical. Imi aduc bine aminte, pe locotenent il pansa doctorul, pe mine asistenta. Ne-au dat kent, sa fumam. Cred ca nici nu ne-au auzit cand le-am povestit toata tarasenia. Au auzit, ca si altii in vremurile ce au urmat, ce au vrut sa auda.

Inainte sa incarcam camionul cu paine, ne-au adus o lada de franzele calde … înmuiate in ulei si cu sare. Doamne, ce bune au fost ! Am mancat ca apucatii, fara sa mestecam …

Evident ca ne-am intors la unitate prin alta parte. Din cand in cand erau filtre. Ne opreau si locotenentul vorbea cu ei. Teroristii stateau, probabil, in hotel … nu carau paine.

Va rog sa ma credeti (doar de data asta !). Lumea, cand vedea camionul, cu noi, cu steagul fluturând… se inchina. Adica isi facea Sfanta Cruce ! Si, opriți la filtre, ne strangeau mainile si ne binecuvantau. Doar la cateva zile dupa ce armata fusese pe strazi. Atunci oamenii aia, inca neprelucrati, instinctiv au putut sa ne inchine. Astazi, chiar si soldatii sunt priviti ca fiind dintr-o “alta tabara”. Nu are rost sa mai spuna nimeni vreun cuvant, in plus.

Revin, aruncau in camion plase intregi cu mancare, vin, sarmale, cozonaci. Alea nu fusesera pregatite pentru noi, dar oamenii aia dadeau soldatilor tot ce aveau mai bun. Mai tarziu, am aflat ca si Mama a facut la fel. Cum altfel ?

Noi eram, insa, stravezii de „verzi”. Ni se „aplecase” de la painea aia multa, calda si cu ulei, de nici nu puteam sa ne mai uitam la mancare.

epilog

As vrea sa va mai spun, totusi, ceva. Nu modifica cu nimic perceptia despre Revolutie. Nu o sa va „razgandeasca” cu nimic.

In zilele alea, toti ofiterii erau consemnati in unitate. Era stare de razboi sau de necesitate, nu mai stiu. La un moment dat, o doamna ofiter (Badea), pentru care desenasem niste planse tehnice cu arme, m-a intalnit prin unitate. M-a oprit si m-a intrebat cum e, unde am fost in zilele alea. Ce sa-i mai spun, unde am fost ? M-a intrebat daca Mama stie de mine sau eu de ea si mi-a cerut telefonul sa incerce sa o sune, dar nu aveai cum vorbi, din unitate, in afara. Asa ca, doamna ofiter a fugit (!) acasa la ea si i-a dat telefon Mamei mele. A stiut sa-i spuna ca sunt bine si sa o linisteasca. Asta a fost unul din cele mai frumoase cadouri de Craciun pe care le-am primit vreodata. Multi dintre voi n-ati facut armata, ori nu ati fost „in stare de razboi”… asa ca poate e greu de inteles riscul la care s-a expus Omul ala.

Un ultim episod. Imediat ce ne-am strans care de pe unde a fost zvarlit, am discutat cu cativa colegi despre povestea cu rusii, cu maiorul care tragea cu mitraliera si alte cateva. Incepuse sa se auda de un comitet de democratizare a armatei. Asa ca, am sarit gardul, intr-o noapte, si am fugit la o gazeta … de vest. Acolo am vorbit toti si tot, pe nerasuflate. Eram siguri ca o sa se faca dreptate.

A doua sau a treia zi, a venit la mine chiar comandantul unitatii. Ii placea si astuia de mine dupa ce-i facusem un portret cu Mircea cel Bătrân, „patronul” regimentului. Ma ia pe dupa gat si-mi spune ca nu e bine ce am facut, sa nu mai vorbim incoace si-ncolo, sa inteleg ca, acum, armata doar poate oferi stabilitate si calm. Nu pot spune ca am ripostat, dar am zis eu ceva acolo. Comandantul m-a intrebat foarte tăios cate luni mai am pana la eliberare. „Patru” zic. „Trei ani si patru luni?”, m-a intrebat el. Ei bine atunci mi s-a facut iar frică. Am inteles ca amenintarea era cu batalion disciplinar trei ani, dupa care iti reluai armata, la munci. Si am tacut. M-am mai vazut odata cu cei cu care povestisem „la gazeta” si am stabilit ca dupa ce ne vom elibera (eram de-un leat, de o generație) nu mai au ce sa ne faca si vom spune tot ce stim.

Dupa 4 luni, alergam cu valiza de lemn in mana in susul si josul unui drum pietruit, incercand sa le aduc aminte „camarazilor” de promisiunea facuta. Niciunul nu a mai recunoscut nimic. Unul singur a zis sa ma duc singur sa zic ce vreau pentru ca el vrea sa uite tot, absolut tot.

Pana am ajuns in capul drumului, nu am mai avut cui povesti. Se zareau zorii „libertății si democratiei” de care beneficiem azi.

Nicio „sarbatoare” sau discurs, de atunci pana in ziua de azi, nu va da inapoi timpul Tarii acesteia.

Lovitura de stat sau malta sau alta, ce-a fost … oamenii aia chiar au murit pentru libertate.

Libertatea noastra a fost cea pe care au murit-o ingerii aia la revolutie. Clipele si gloantele acelea, atat. Atunci, Mamele care si-au asteptat copiii intinsi pe caldaram … s-au oprit din framantat painea.

horia – cat #omanadetara

decembrie 2019