De mulți ani, merg în Grecia. Locuiesc undeva, pe o coastă, cu fața spre Athos. În fiecare zi pictez. Nu sunt lucrări făcute să „zdruncine” lumea. Eu pictez într-un exercițiu de memorie a locului. Găsesc și eu, ca toți pictorii, un loc, o lumină, o casă sau o stâncă. Mă îngrijesc să îmi aleg un loc în umbră. Nu durează mult. Și soarele, ca și cei unul doi greci care trec pe acolo … sunt curioși. Unii își fac de lucru și mai trag cu coada ochiului numai cât să-i auzi povestind în vreo curte învecinată de „zugravu, zugravu”. Celalalt, deși mă știe de ani buni ce fac, mi se așează în creștet și mă îndeasă în fierbințeala pietrelor… ca într-o încercare.
Pictez ce văd eu. Nu fac ilustrate. Culorile sunt cîteodată stinse sau prea aprinse. Nu sunt mașini, semafoare, colace, frustrări, suveniruri, umbrele, foruri, zgomot, fonduri, canalizare sau wireless. Eu am aceasta bucurie ca, odată ce-mi pun culorile pe paletă, să mă duc cu tot cu „model”, înapoi în timp, cel puțin câteva zeci de ani, dacă nu mai bine … Mă gândesc astfel că și cei care vor vedea, măcar, picturile astea vor dori să își găsească această poartă, cale de călătorie în timp. Timpul nu e ceea ce credem noi, ori ce macină ceasul. Nu. El e altceva și altcumva. Timpul e rotund și înțelesul și folosul lui e în minima omenie și credință care ne-a mai rămas dupa atâta istorie strâmbă. De aceea dau totul la o parte și pictez ce văd eu, în locul acela, acum o sută de ani. Memoria locului. Acolo vor fi fost oameni, iubiri, copii, fericire, lipsuri și rugăciuni. Eu pe astea le văd. Există !
Știu că eu greșesc, totuși, undeva, dar Dumnezeu nu mi-a dat și mintea să văd unde. Cine știe ce-ar fi ieșit sau, mai rău, n-ar fi ieșit. Așa că sunteți puțini cei care „călătoriți” cu mine.
În fine, în toți anii ăștia, eu am stat cu fața la Athos. Și m-am gândit cum să ajung și eu acolo. De câteva ori am fost în Ouranopolis. E locul de unde perelinii pleacă spre Munte. Sigur că eu am găsit că mai bine pictez o poveste de dragoste între… un turn și o casă veche ascunsă în spatele lui. Sau o barcă care își așteaptă zadarnic pescarul. Alte povești. Apoi, în fiecare dimineață, mă uitam cum răsare soarele din spatele „desenului” cu Athosul. Nici ăsta, când răsare, n-o face așa, de-a dreptul. Cum scoate prima geană roșie ca focul, o și ia pieziș către Munte. Poate până acolo merge drept, Dumnezeu il știe, dar sigur când ajunge în dreptul rugăciunii călugărilor de acolo, o ia așa … spre dreapta, spre ortodoxie, aproape urcând pieptiș Muntele. Îmi închipui că nu oricui îi e dat să ajungă acolo. „Invitații” am avut și eu, dar nu eram și nici acum nu sunt pregătit. Am rămas să tânjesc din spatele șevaletului meu.
… Până într-o dimineață, la răsărit, când am vazut „scurtătura” ! Fraților, dupa cum vedeti, chiar este o cale scurta de ajuns acolo, Credință să ai !

horia