M-am plimbat câteva zile printr-un orășel vechi, din Bulgaria. Am pictat acolo, pe stradă … cu gândul la mine, la cei ce mă cunosc (cât de cât) și la cei care vor dori să încerce o experiență nouă: să călătorească cu mine.

În timp ce mă opresc (și ai mei merg mai departe … lăsându-mă în „legea mea”) mă întreb de ce stau să pictez. De ce nu fac o poză și n-o pun aici, pe internet … ca să știe lumea că am fost. Un “selfie” pe care să lipesc o ramă gata făcută și un zâmbet al altcuiva. Nu, eu aleg să opresc timpul în loc și să vi-l aduc pe acesta în fața ochilor. Eu pot să fac asta … cu timpul. Dar cu voi nu pot. Pe voi nu vă pot opri. “Nesebar ? N-am fost acolo și nici nu mi-a plăcut”; “Sozopol ? prea departe și n-ai ce face”; “Da’ ce să văd eu într-o stradă cu case?” … “Abia am zugrăvit”. “eu nu am văzut că bisercile dărâmate încă mai sunt scăldate de lumina liturghiei.” “nu e problema mea că, pe vremuri, vecinii se apropiau unii de alții, urcând spre cer, pe deasupra lumii” … Sigur, aveți dreptate. La ce bun să ne așezăm în fața unui tablou și cât timp să pierdem cu asta. Toate-s mai bune decât să privești prin ochii altuia “așezarea lumii”.

Să ne înțelegem, nu mă plâng. De mai mult timp scriu, în coada lucrărilor mele: #amintiri_pentru_Dumnezeu … O să le gâsească El, odată, și o să le țină în poale, o să le arate și celor care stau în preajma lui și o să știe (știe deja !) că a fost și frumos în lumea aceasta … că au fost și oameni și artă și pereți goi, fără ferestre. Abia atunci o să vadă El că a făcut o lume prea mare și că de aceea nu ne-a ajuns.

Dar hai să facem altceva, în loc să dați cu degetul pe ecranul telefonului și să răspundeți politicos cu câte un like. Vă îndemn să ridicați ochii în Casa sufletului vostru. Uitați-vă pe pereții “abia zugrăviți” și priviți ce ați aninat acolo …

… vedeți ?

horia

(apr,2022)