Piatră peste Piatră
Era odată, în vremuri de demult, o mare întinsă. Cât întorceai privirea nu vedeai nimic, țărm, om, corabie… Nici soarele nu-l vedeai. Se făcea, cumva, noapte din zi și din zi iar noapte. Dar era greu de ținut și socoteala zilelelor dacă nu știai de unde răsare soarele sau … daca răsare. O ceață deasă, pacla albă de nepatruns nici macar cu gândul, nu lăsa pe nimeni să se miște, să spere sau să se roage. Din pacla neagră se făcea pacla albă și apoi iar neagră. Fiecare trăia īncețoșat în gândurile lui, când albe, când negre în ritmul, vezi tu, al așa-ziselor „zile”. Trăiau așa, fără a fi cunoscut, cu adevarat, pe cineva. Fără a fi avut vreodată un ajutor sau un suflet pentru care să se roage. Nimic. Decat un alb și un negru, fără umbră.
Am să iau acum un om, la întâmplare, și am să vă povestesc despre el. Era, credea el, fără să știe sigur, unul dintre cei mai bogați din mulțimea de oameni singuri care pluteau pe apele acelea. În fiecare „zi” își aranja averea în așa fel încât să încerce să prindă cu ea … o umbră. Omul nostru, un artist … se vede treaba, găsise odată cu nașterea lui, pe pluta, câteva pietre. Unele cât un pumn, altele cât un ou, altele, mai mici, ca niște picuri. Defapt, se spune că din atâta amar de apă, pietrele acelea erau doar lacrimi înstâncite de atâta singuratate. Ei bine, el le aranja una peste alta, una lângă alta, în cerc sau în triunghi, arcuite ca doua aripi ale unei păsări nevăzute vreodată … căutând să prindă Umbra. Undeva în mintea ori în sufletul lui „știa” că lumina vine de undeva, că nu e așa egal răsturnată peste toți și din toate părțile. „Știa” omul nostru că există forme, că există sunete și cântec, că există și jos și sus. Și … Poc ! Pluta lui se lovi … de altceva. Ridică privirea (în timp ce făcea asta își dădea seama că e prima oară când își ridica privirea, că are încotro să o facă) și dădu cu ochii de alt om, ca și el, singur, pe o plută. Se uitau unul la altul … „înmărmuriți”, abia aflând unul de altul, apoi privirea li se duse către plute și, artistul avea să fie primul care să-și dea seama că dimensiunea lumii lui e mai mare acum cu un suflet. Artistului îi venea să sară în … sus. Susul acela de care el doar „știa” că există. Celălalt, puțin mai rezervat, rămas în genunchi lângă pietrele în formă de duh ale primului. Avea și el câteva pietre găsite pe plută … unele cât un pumn, altele cât un ou, altele, mai mici, cât o lacrimă. Le muta de colo și, câteodată, când se silea cu treaba pe pluta lui cea mica și ordonată, mai călca pe ele. Îi venea să le arunce cât colo. Dar cât ? Unde ? Mai ales „unde” ? Văzuse bine și el că în pâcla aia nu exista nici „unde”, nici „cât” și atunci pentru ce … ?
Acum, nu-și lua ochii de la pietrele celuilalt. Artistul rămase și el … privind umbra lăsată de om, de celalalt, pe pietrele lui și incepu să cânte. Apoi stătură de vorba, unul cu altul, fără să se mai sature, ascultandu-se și … privindu-se în ochi.
Peste ei, trecură nopți și zile încețoșate, fără ca ei să-și mai dea seama. Bucuria lor, poveștile, pietrele … toate le zideau o lume nouă în jur. Așa, la despărțire (nimeni, din nicio poveste, n-a aflat până acum de ce oamenii se despart totuși…) au hotarat să se mai întâlnească în locul acela, iar în rest să le fie dor… unul de altul. Așa că luara fiecare câte o piatra și o aruncară în apa, exact în locul Întâlnirii lor. Una cât pumnul, alta cât oul. De ce tocmai pietre ? Poate ca asta își descoperiseră în comun. Moștenirea asta de pietre … câteodată ca un pumn, câteodată cât un ou și, mai tot timpul cât o lacrimă. Asta era, ceva de deasupra, lăsat de cei de dinainte ca să vorbeasca cu Cerul, în locul lor.
Vremea a trecut și, din pâcle subtiri, se iveau doau plute care se „ciocneau” chiar în locul acela. De fiecare dată acolo se mai aruncau doua pietre, una cât pumnul, alta cât oul … până ce, sub mare începu a se ridica un Țărm. Un liman al tuturor celor care veneau să se întâlnească acum în acel loc binecuvântat. Demult ceața începuse a se risipi, oamenii să se vadă unii cu alții în lumina bucuriei lor, ori să le fie dor sub steaua unui cer abia nascut.
Într-o zi, în locul zidit din moștenirea și speranța lor, se reîntâlniră cei dintâi eroi ai poveștii noastre. Artistul și Celălalt. Îi încerca un sentiment ciudat. Din atâtea întâlniri … aproape rămăseseră fără pietre din acelea cât pumnul ori cât oul. Mai aveau doar pe cele mici, cât picurii. Așa, cu sufletul puțin îndoit, dar cu privirea în sus, unul către altul, aruncară și ultimele două pietre … și, deodată, apa începu a se învolbura. Se învârtea în sclipiri strălucitoare de aur și de purpură. Clocotea tot locul de zdroaba ce răsărea din adâncul apelor. Și, odată ce disparu ultima urmă de singurătate … din ape ieși o frumoasă Biserică strălucind ca aurul tot în jurul ei.
Oamenii erau alături, toți, privindu-se cu ochii înlăcrimați de sarea singurătății lor de până atunci. Văzând ca nici marea lor nu mai e așa de mare . Ca ei au plutit pana atunci în căușul palmelor lui Dumnezeu … doar că fără să știe de EL, fără sa-i caute „umbra”.
… Epilog.
Artistul țopăia zăpăcit de atâta bucurie. Știuse el ceva fără să știe ce… Acum ? Nu era mai lamurit, dar era bucuros că oamenii erau împreună, că așezară în locul întâlnirii lor unul cu altul, piatra și că făcură din ea Biserica celui ce nu-i lăsa să se piarda.
Celălalt ? … arunca în același loc, la temelia Bisercii celei aurite de razele soarelui și de închipuirea cea nebună a artistului, prima piatra mică, din cele cat o lacrimă, în semn de Mulțumire „Maicii Domnului din piatră”.
h o r i a