Abia am ajuns, mă primenesc și ies. Pe drum a fost foarte cald, dar nu sunt obosit deloc, nu am timp sa fiu obosit… așa că ies în bătătura din fața casei, prin portiță, în strada. No, unele-s cu praf, altele pietruite. E vineri seara și gazda mea e sigur în sat. Deodată cu mine, deși mai obișnuiți cu căldura, își scot bătrânețile pe afară și vecinii mei. Locuiesc de-o vreme la un bătrân, Aidın. Pe vremuri veneam la vila cu coloane din sus de palatul Reginei, dar mai apoi l-am întâlnit pe Aidın. Am întrat în vorbă cu el și l-am cucerit pronunțându-i corect numele. „ı” fără punct se rostește „î”. I-a plăcut asta. Nimeni nu se străduia atât nici cu numele lui și… nici cu el. Fusese pescar, copiii plecaseră care încotro. O vreme a mai pescuit, dar avea sentimentul că trăgea năvoadele alea în zadar. Acum „pescuia” câte o vorbă de la vecini … sperând să audă ceva și despre copiii lui. Îi plăcea când veneam verile la el, să pictez. Era oarecum mândru. Nu era singurul care găzduia artiști în Balcik. Dar al lui … îi rostea corect numele.

Nu știa că vin, dar, așa cum stătea lângă grupul de pe trepte, parcă mă astepta să ieșim împreună. Aveam un ritual. Primul pahar de bragă este de la el. Bragagiul nu vinde doar bragă, ci face un adevărat spectacol de balet. Se pune într-un fel în lumină ca să-i vezi cât de curate sunt paharele, apoi toarnă de sus licoarea aia puțin dulce și rece … nici nu știu de unde e așa rece… S-ar putea să fie „vina” lui Aidın. El e responsabil de toată vraja care învăluie Balcik-ul ăsta și care, tot ca printr-o minune ajunge și pe schițele mele. „E bun prietene ?” E bun și … e bine. Din piațeta plină cu oale, baldachin, tarabe, dulciuri și lume (m-a adus pe aici, sunt sigur, ca să mă „arate”… nu doar pentru bragă) o luăm puțin în sus, pe lângă geamie. Aici câțiva bărbați au rămas să mai povestească. Unul, mai energic, îi explică altuia ceva cu mâinile ridicate în cer. Și „albastrul” lor e tot atât de albastru ca cel pe care-l văd și eu. Fiecare loc și, cred, fiecare om are măcar atât, albastrul său. La el nu ajung să-l frământe decât norii și suspinele. Slava Domnului !

Mai mergem și dăm de un alt grup. Mă salut cu Părintele … cu frica să nu mă „certe” iar că nu „trag la un creștin de-al nostru”. De fiecare dată îi spun că toți suntem după chipul lui Dumnezeu. El zice „dobre, dobre…” și mă invită la el, după Liturghie. Preoteasa ne servește, de fiecare dată, la desert … cafea la ibric, baclava și cataif.

Coborâm încet pe o stradă cu trepte și prăvălii. Aidın se ține de brațul meu și mă întreabă dacă nu am obosit. Așa că îl rog să ne mai oprim puțin, să-mi scot caietul de schițe… De fiecare dată s-a oprit cu mine ca să desenez, a stat cât a trebuit, nu m-a grăbit. Doar se mai uita, din când în când, peste umărul meu să vadă ce fac. Îmi povestea că la ei „nu prea” se desenează oamenii, mai mult se povestește despre ei. Câteodată mă mai și „critica”. Ba ca pe ăla l-am făcut prea slab și că, defapt, mănâncă că un apucat, fără nicio noimă, ba pe altul că e „prea înalt” și că să fac cum știu eu, dar, așa înalt nici nu o sa mai între în căsuța lui mică. Însă, când vorbește cu alții, mă lăudă. Este cumva și meritul lui … și chiar e. Mă tot vede ca pe unul din băieții lui…poate și pentru că, în ultimii ani, îl vizitez mai des …

Cotim puțin spre moară și zăresc niște bărbați care se tocmeau pe un măgăruș. „Măgarcitu” în sus, „măgarcitu” în jos … până la urmă se înțeleg, îl eliberează de sarcina din spate (pesemne că avea să poarte alta…) și pleacă în drumul lor.

E inutil să vă spun că plimbarea noastră durează mult, mult mai mult. Și nu pun la socoteală desele mele opriri cu caietul în mână. Nu număr nici porumbeii cărora le dăm de mâncare, nici pe fratele mai mic al lui Aidın care, când hrănește porumbeii, zici că zboară odată cu ei, nici popasurile de lângă vreo cișmea … ci plimbarea asta a mea, prin Balcik, se numără în viețile oamenilor pe lângă care trec.

Mă întreabă Aidın al meu, dacă nu merg și pe la Palat. Îmi spune că și în vara asta s-a strâns acolo o „lume mare, de artiști… așa ca dumneata”. I-am spus și-i tot repet că eu nu mai am ce căuta acolo. Artiștii ? Da, sunt mari … dar palatul e gol. Noroc cu satul ăsta că a rămas, în ochii mei, așa cum mi-l păstrează Aidın, prietenul meu… cu căsuțele lui mici, strâmbe și albe, cu ulițe străjuite de duzi înalți și năvoade, de câte o fereastra în care arde o candelă, și în alta … în care nu mai arde, de vieți, baclavale și saraylii…

„Mi-e foame, arcadaș !” … de fiecare dată aveam aceeași vorbă… O tot repetăm ca și cum ne aducem aminte de cineva drag, din familie : „Mangal var ?” „Var !” – „Este!” răspunde prietenul meu și, în drum spre casă batem în ușa „kasapului” ca să frigem un shashlîk, cu ochii la poarta lăsată deschisă … vouă… de Aidın, din Balcik.

horia

august 2023