„rugați-vă cu glas tare”

În vremea care a trecut, în clipele cele mai grele, desprinse unele de altele … am tot zis îndemnul acesta, ca să mă îmbărbătez.

Și am pictat. Ce era să fac ? Mărturisisem deja că nu mă știu ruga și că o fac adesea … doar cu pensula în mână.
Mai pe sub fereastra din absida altarului, mai „ascuns” în podul Bisericii, în toată vremea aceea, Dumnezeu mi-a îngăduit să fiu la Sfânta Liturghie. Apoi, în muzeul Bisericii, am expus ce mă „rugasem” eu. Nu era o rugăciune propriu-zisă ci, mai degrabă o vorbă adresată lui Dumnezeu, „cu glas tare”. Atunci am știut că El nu m-a trecut cu vederea… când Preotul Sorin Dobre, Părintele meu, mi-a spus în timp ce privea lucrările : „numai așa să citiți Psaltirea, numai așa…”
La vremea când a trebuit, Părintele ne-a îndemnat pe toți să o citim pentru că și el va face asta dintr-o carte veche, găsită în sat, purtată din mână în mână, generații de rugători.
No, horia …

„Dintr-un adâncuri am strigat către Tine, Doamne !”
(Ps. 129.1)

Scriu aceste rânduri în timpul dintre o duminică a orbului din Ierihon și pericopa evanghelică a femeii canaanience. Orbului i se spune să tacă și să nu-l tulbure pe Iisus, dar el strigă și mai tare. Iar, în cealaltă, ucenicii îi spun Mântuitorului: „dă-i drumul că strigă în urma noastră”.
Așadar, ce dacă nu am priceput destul, ori nu am studii teologice… ce dacă mintea pe care o am, e incapabilă de o formulă mai articulată și mai cuprinzătoare. Câtă „carte” aveau orbul sau femeia aceea, prietenii care sfarmă acoperișul sau alții și alții care se roagă cu glas tare lui Dumnezeu ?

„Auzi Dumnezeule,
rugăciunea mea și nu trece cu vederea ruga mea.” (Ps.54.1)

„…ia aminte la glasul rugăciunii mele” (Ps.85.5)

„Cu glasul meu către Domnul am strigat” (Ps.76.1)

Am citit, așa cum am spus, cu pensula în mână, ca să înțeleg după puterea mea. M-am împotmolit și m-am întors. Deodată, după atâtea încercări nereușite, puteam totuși să „citesc” Psaltirea. Eram de-a dreptul bucuros și gândul mi se ducea la Bunicul meu și la Părintele meu. De mână cu ei, s-or fi bucurat pentru mine care de pe unde este. De mână cu ei m-am întors să-i mulțumesc lui Dumnezeu.

Prima oară m-am împotmolit pe la psalmul 19 … apoi am mai făcut-o de câteva ori. Așa am căutat să mai citesc ori să mai ascult câte ceva despre psalmii lui David. Câteodată se potrivea cu ce aveam eu în gând și, asta, îmi dădea curaj. Alteori eu citeam altceva. Ori asta îmi stârnea o întrebare firească: ce voi face cu desenele acestea ? La ce-s bune dacă numai eu le văd ? Pe de altă parte … cine să se mai uite la ele, dacă nu o face pășind pe poarta pe care intrasem eu ? Toată lumea citește Psaltirea. Preotul, prin harul său, îți spune ce și cum să citești. Unii o fac pe nerăsuflate, alții o știu pe de rost. Alții o studiază temeinic, în școli. Eu? Am desenat câteva luni și, spre sfârșit, am început să mă întreb cum o fi când s-or termina.

„Tu ai priceput gândurile mele de departe” (Ps.138.2)

În fine, mai vreau să spun că ce vedeți aici e orice, numai ilustrație la psalmi nu e ! Spuneți-i cum vreți voi, dar nu e „o carte cu poze”. Nu e nici măcar o carte. Le-am legat așa, unele de altele cât să nu se piardă. Într-o expoziție s-ar fi văzut mai repede … poate prea repede. „Legătura” asta e doar ceva ce să vă stârnească o întrebare: cum artistul își poate închipui că e de față atunci când Dumnezeu, prin Sfântul Duh, îi dicteaza lui David. Ei, artiștii, au un „creier vizual”. Când citesc ori ascultă un text, „văd”… și, de infantili ce sunt, aleargă cu desenul lor ca să-l vedeți și voi. Artiștii sunt adeseori obraznici, dar lumea nu-i ia în serios și asta e bine. E bine, pe de o parte pentru că îi lasă o libertate artistului să priveasca pe fereastra Omului și pe de altă parte pentru că, dacă ar ține în el atâta bucurie, ar plesni … mai repede ca alții.
Această „colecție” nu poate fi expusă pe pereți. Dacă cineva chiar va dori să o privească, va trebui să o facă cu inima și cu Psaltirea deschise. Notițele mele sunt trecute pe desene, doar pentru mine, dar acum nu le mai pot ascunde. Nici de mă va întreba cineva ce am vrut să spun … nu-i voi putea răspunde.
Voi fi bucuros să știu că ați avut puțin răgaz să priviți. Veți spune că le-ați fi făcut altfel și, asta, mă va bucura și mai tare … pentru că asta demonstrează că aici, de partea noastră, a oamenilor, rugăciunea este încă Vie !

„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (Ps.141.1)

horia – 2022