S-a prins moartea in Horă. Să primească Dumnezeu

Acum vreo douăzeci de ani, pe vremea asta, eram în munte, la țară, undeva în județul Mehedinți. Cât întorceai privirea ai fi zis că ești în urma cu o sută de ani. Nu tu mașini, nu tu zdroabă aiurea … numai Oameni, în tot locul, pregătindu-se pentru Adormirea Maicii Domnului. Sărbătoare mare, pe seara, cu hora în sat și cu lăutari. Au muncit toți până în ajun, apoi a mers lumea la Biserică, apoi la horă. Toți, într-o rânduială.

Acum, că era întuneric, lumea se învârte și se ridica într-un duh cu praful din bătătură. Unii erau îmbrăcați în costume naționale, iar alții în ce au avut mai bun pe acasă. Niște țigani faini cântau … neamplificați pentru că lumea era “acolo”, atentă.

Mă gândeam, după ce văzusem toate pregătirile de până atunci, că parcă tot Anul s-ar fi putut învârti în mijlocul dansului lor.

Se opresc lăutarii, se oprește lumea și timpul odată cu ea. În mijloc apar doi tineri și, lângă ei, o femeie cu un mănunchi gros de lumânări. O clipă lungă și tăcută se scurge până ce lăutarii încep iar sa cânte. Cei doi tineri încep să danseze, abia descriind un arc de cerc, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână. Li se mai alătură și alții. Unul câte unul intră in hora între cei doi, iar femeia le împarte lumină. Arcul se face Cer cu fiecare om, cu fiecare lumină care se aprinde în el. “Pasul” e dus si întors, hora nu se grăbește … așa, ca Moartea. Și nici nu se închide … așa, ca Viața. Este “Hora de pomană” făcută pentru cei morți în ultimul an.

Cel plecat la Domnul, dacă apucă, lasă vorba cine să-i deschidă hora. De aceea cei doi nu-și părăsesc locurile de început și sfârșit. Cei ce intră între ei, nu pot ieși nicicum din hora până ce muzica nu se oprește. Și astfel, se naște o mare spirală de lumină, mare cât să între o lume întreagă în ea… cu vii care nu se grăbesc niciunde și călca apăsat de parcă și-ar bătători pământul de pe propriul mormânt și cu morții lor, ridicați în ceruri de spirala asta de lumină.

Eu, unul, nu am mai văzut un obicei așa de frumos și de încărcat de semnificații.
“Hora de pomană” e jucată de românii de la nord și de la sud de Dunăre, deopotrivă. În unele locuri se joacă de Sfintele Paște. Poate și aici o fi fost la fel și de Paște, nu știu că nu sunt etnolog. Dar eu asta am văzut și am trăit acolo, de Adormirea Maicii Domnului.

De ce v-am scris asta ? Pentru că am vrut să înțelegeți de ce calc eu, mărunt și apăsat, cu lucrările mele … în răspărul lumii de azi. Am hotărât să vă arăt lucrarea asta numită “Stări” astăzi și, din pacate, doar aici. Este o lucrare parte dintr-o serie dedicată Țăranului și Țării. Știu că unii le ziceți, deja, “fermieri”. Știu că nu mai e mult și “Țara” se va scrie numai cu litere mici … până o să-i spuneți, și ei, “fermă”. Dar până atunci, până când încă mai jucăm într-o horă sau până ce ne mai luăm zborul într-o sârbă, să ne rugăm bunului Dumnezeu să fim întregi și să o primim și pe Moarte … că și ea, nu e decât un pas către locul nostru viu din bucata de Cer a României.

horia

“Stări” – Rostul lui Gheorghe, al pământului

“se ajută cu pământul de sub Nădejdea lui. Se impinge în el cât ține de coarnele plugului … și se Leagă cumva, unul de altul, în firmiturile aceleiași prescuri.”

“Îngenunchiind Sfintei Treimi, își așează Timpul Înalțării grâului în lumina icoanei”

“Apoi își joacă și Dorul, și Focul … învârte lumea … în hora împletită cu fiecare Enescu din Satul lui”