odată, într-o călătorie, am călcat obosit prin praful unei ulițe. În capătul ei fusese o crâșmă, cred. Iar după ea era un imaș gol și un lac frumos.  Casa, părăsită până în adâncul sufletului, ținea pe frunte o cunună de viță. Era ca un om care avea să tragă după el și imașul, și adevărul și viața …viței.

Scufundarea asta (sau cum să-i spun eu…) era iminentă. Un pas mai îndărăt era un bătrân… întors cu spatele la imaș, la luciul apei, cu mâna lipită de ureche … Stătea nu doar cu ochii, ci și cu viața în pământ. Aproape l-am pictat, privindu-l așa cum aștepta să se ducă deodată cu casa din capul uliței și cu cununa ei de viață de vie. „Viață” am spus.

Acum nu știu dacă frumusețea apei era chiar a ei sau era tot frumusețea cerului oglindit în ea.

horia

iulie 2021